Cu dragoste....

Mi se inchid ochii si nu te mai vad. Te caut in intuneric, dar nu te gasesc. Am gasit pe altcineva. Mi-a spus ca nu mai esti. Dar nu am vrut sa cred. M-am obligat sa cred ca doar m-am departat putin in timpul cautarilor. Si am continuat sa te caut. Am obosit si am luat o pauza, dar mi-am amintit de tine si am pornit sa te caut din nou. Stii ce greu este sa cauti ceva pe intuneric? Dar si mai greu este sa gasesti ceva pe intuneric! Am inceput sa te strig gandindu-ma ca ma vei auzi si vei veni spre mine. Dar nu ai venit. Mi-am dat seama ca nu te voi gasi...sau ca nu mai esti. Si m-am simtit atat de singura...si de pierduta...Inconjurata de negru...Negrul este apasator. Ma ininda si ma ineaca. Incerc sa respir. Incerc sa strig dupa ajutor. Nu pot. Intunericul m-a cuprins. Sunt parte din el. Eu sunt intunericul. Si...nu stiu...sa plec iar dupa tine? Sa te las? Nu vreau sa fiu singura. Te vreau aici, cu mine, pentru ca sunt in intuneric din cauza ta.
Dar...mai bine te las caci simt furia. Si imi este indeajuns intunericul. Nu mai am nevoie nici de tine, nici de furie, nici de iubire.
Intunericul este perfect. Mai am ramas un singur strop de venin, ramas din lumea in care noi doi am haladuit impreuna inainte. Ti-l trimit tie prin mesageri batrani pentru a-ti amari restul existentei.

Happy end...

M-am trezit de dimineata si am plecat. Am plecat sa caut sufletul. Pur si simplu. Dar nu stiu al cui suflet. Al meu? Al tau? Al nostru?! Dar m-am pierdut pe drum. Sau in drum. M-am intalnit cu altii. Si am deviat. Iar seara am ajuns acasa. Insa mi-am dat seama au trecut ani de cand plecasem. Sufletul cred ca nu ma mai asteapta. Ori sunt prea obosita sa il caut din nou. E prea tarziu. M-am dus la oglinda, dar din oglinda ma privea altcineva. Ori sunt tot eu, dar am uitat cum arat?! Mana mea nu mai recunostea trasaturile, iar ochii erau ai altcuiva. si m-am gandit sa ma culc, iar in zori sa plec in cautarea altui suflet. Dar de dimineata nu m-am mai trezit. La inceput m-am speriat. Dar dupa un timp mi-am dat seama ca este mai bine asa. Iar langa mine era sufletul...

Vom creste noi mari si vom face ce vrem noi. Dar atunci nu ne vom mai dori nimic. Si vom fi ca niste roboti setati pe moarte. Infricosati de moarte, dar indreptandu-ne cu nerabdare fix spre ea.

Totul s-a terminat si nu ramane decat o amintire, un zambet fugar, un miros bizar ce te aduce inapoi pentru o clipa. Intind mana sa te ating, dar totul dispare si ramane doar un aer incalzit de soare. Si va fi micul meu secret ca te-am revazut. Ne vom intalni peste un timp si ne vom zice ca a trecut mult timp. Dar e o minciuna. Caci te simt in fiecare zi... Chiar ieri dimineata ti-am simtit mirosul in troleu. Si desi te alung cu o incapatanare crunta, am intors capul sa te gasesc! Dar nu erai tu. Nu iti pot spune adevarul, ca te alung ca sa imi fie mie bine. Ca sa nu sufar mai tarziu, caci stiu ca ceea ce avem noi nu poate dura. SI cu cat aman, cu atat va fi mai dureros. Tu nu poti fi viitorul meu placut, perfect - da, stiu eu- dar esti trecutul meu dulce- amarui. Da, cred ca este dulce- amarui. Buh- Bye! Si trebuie sa rezist tentatiei de a te suna etc.

As mai avea o singura intrebare: "De ce, tu, lacrima, cazi ca nebuna? De ce vrei sa te prabusesti? De ce cauti alt loc? Cauti cumva alti ochi? Vrei cumva sa ma tradezi? Ei, na, nenorocito! In veci nu vei gasi alt ochi, in care sa iti gasesti pereche si fericirea. Vei ateriza pe degetele-mi uscate, pe care vei incerca sa le invadezi in zadar. Si vei ramane tot la mine. Si de voi avea eu chef, te voi aseza brutal pe maneca bluzonului si te vei usca de singuratate si disperare.

Imi plac fluturii.
Imi place sa citesc.
Cand citesc o carte buna sunt nerabdatoare sa o termin, dar mi-e frica de golul pe care mi-l lasa fiecare carte dupa ce o termin. Sunt ca moliile care se indreapta spre bec- lumina si caldura- desi de fiecare data cand il ating, mor.
Deci, sunt cea mai urata specie de om.

Nostalgie... Exista ceva ce eu numesc "good old times". Ce este? Este perioada copilariei cand nu aveam griji... Si nici dureri. Cred ca atunci existau doar placerile... Si dramele specifice copilariei.
Acum insa totul este diferit. Sunt constienta de asteptarile celorlalti, de dezamagiri etc. Si sunt plina de dureri. Mi-e dor de o ploaie de vara din copilarie. Si acum simt apa, acumulata in denivelarile fierbinte ale , pe picioarele mele micute, pline de vanatai si julituri, si stropii racoritori care aterizau pe pielea mea incinsa dupa o zi intreaga de umblat prin arsita.
As putea zice ca mi-e sete. Simt o nevoie acuta de o ploaie pe care acum deja nu o mai pot savura ca atunci.Poate e o boala... Poate m-am nascut cu o malformatie psihica a dorurilor si nemultumirilor... si o ura necontrolabila indreptata asupra timpului necrutator. Caci uneori as dori sa se opreasca iar, alteori as vrea sa o ia la fuga. Insa niciodata nu ma asculta. Dar asculta el vreodata de cineva? Suntem prea marunti pentru ca zeii sa puna in subordonarea noastra TIMPUL.