Tatal meu e super

Ma obsedeaza becul din camera mea care tot da flashuri. Exact: am in dormitor un bec care atunci cand este stins,da flashuri. De ce? Simplu- pentru ca este pus de tata. Tatal meu e suuper. Am un tata foarte priceput- schimba becul, iar becul da fleshuri cand este stins, la robinetul de la bucatarie la rece curge apa calda si viceversa, robinetul de la baie atunci cand ar trebui sa fie in pozitie de apa calduta(adica intre, la mijloc) este de fapt fierbinte (a pus robinetul un pic stramb) etc. Si toate astea evident din cauze independente de el. Mi se pare normal- el chiar nu are nicio vina. Probabil vrea sa demonstreze ceva... Ceva ce nu a insistat sa demonstreze pana acum. Ceva ce eu inca nu pot sa imi dau seama. Sau poate el chiar se plictiseste.

pentru 2010

Rezolutii pentru anul 2010...Cacat!
Ar fi cam multe.
Sa nu ma las de fumat.
Sa nu incerc sa fiu mai buna.
Sa ma apuc de un sport.
Sa ies mai des.
Sa beau mai mult.
Sa citesc mai multe carti.
Sa uit de tasta delete.
Sa iau permisul(adica sa ma apuc de scoala).
Sa ma apuc de cursuri.

voi reveni pe parcurs

Era in gradina. Se trudea sa planteze niste flori care in gradina copilariei ei erau din abundenta. Se saturase sa faca doar ceea ce era util si azi, pentru ca era prima zi de primavara cu soare, se hotarase sa planteze ceva ce ii amintea de trecut. Ceva ce si copilul ei sa iubeasca asa cum si ea iubise. Huh...Fetita ei...Imaginea ei stergea toate regretele. Cand o tinea in brate, uita ca sub impulsul romantic nesabuit se casatorise cu un barbat sarac. Uita ca se casatorise ca sa le demonstreze parintilor ei ca ea este diferita de ei, de lumea lor. Uita ca barbatul ei era plecat in razboi si ca ele se zbateau intr-o groazanica saracie. Era furioasa ca plecase el. Le parasise. Isi amintea cat de speriata era dupa ce se casatorise- era obisnuita cu luxul, ca servitorii sa faca toata treaba, iar ea nu trebuia decat sa se bucure de viata. Acum trebuia sa locuiasca intr-o casa modesta, si totul din cauza capriciilor ei. Si mai era si nenorocitul asta de razboi!

Erau doar ea si fetita ei. Se simtea tradata, parasita, furioasa. Si cel mai mult se temea pentru fetita ei, cu atatea boli care ucideau zilnic. Sirul gandurilor ii fu intrereupt de o vecina care venise sa o anunte cine mai murise. Se ridica in timp ce isi stergea de pe fruntea inalta broboane de transpiratie. Fata ei cu piele stravezie ii trada iritarea- acum se vorbea deespre moartea ca si cum ar fi ceva normal, dar ea inca nu se putea obisnui. Ochii ei albastrii, candva uluitori, tradau nervozitatea si oboseala- se murea pe front si se murea acasa. Era din ce in ce mai ingrijorata de pentru fetita ei. Daca avea sa pateasca ceva? Sau daca patea ea ceva, cine se va ingriji de copilasul ei?

Dupa scurta vizita a vecinei, intra grabita in casa ca sa verifice copilul. Ea se juca fericita si nepasatoare in tarcul improvizat.Se aseaza obosita pe un scaun, lasa parul dezordonat sa alunece de sub boneta veche si sterge mainile crapate si zgariate de rochia jerpelita. In ultima vreme era din ce in ce mai obosita. Se simtea sfarsita. Nu stia ce avea sa faca in continuare.

:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:

Epidemia a rapus-o si pe ea. Dupa mai multe zile in care a fost inconstienta, s-a trezit. Primul ei gand s-a indreptat catre fetita ei. Ce avea sa se itample cu ea? Barbatul ei era mort, iar ea avea sa moara in curand, o stia. Atunci a hotarat ca trebuie sa isi cheme parintii. Stia ca vor suferi cand o vor vedea, dar trebuia sa isi ia nepoata cu ei. Tatal ei, probabil, nu va dori sa o vada din cauza tradarii, dar stia va mama ei il va convinge.

:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:

Cand s-a trezit, parintii ei erau la capatul patului cu vopseaua cojita. Tatal ei statea drept, arogant, doar ochii tradandu-i ingrijorarea. Mama ei avea umerii plecati si isi stergea lacrimile cu o batista brodata. Cu ultimele farame de putere si rusinata, i-a implorat sa ii ia fetita si sa o ingrijeasca, sa o iubeasca asa cum au iubit-o pe ea. Si cand va creste sa ii povesteasca de mama ei. Sa ii spuna ca a avut o mama care a iubit-o mai mult decat propria-i viata si care o va proteja mereu. Sa nu o lase sa o uite. Sa nu o lase sa ii repete greseala. Sa ii spuna ca ea totusi nu regreta nimic pentru a avut o minunata fetita.

Din ea mai traiau doar ochii ei care licareau, si ei insa chinuiti de boala. Dupa ce si-a privit fetita pentru ultima oara, au murit si ei. Parintii au privit trupul care odata era intr-o continua miscare, fata, animata inainte de dragostea pura pentru viata, buzele care spuneau intotdeauna ceva incantator. Acum toate erau nemiscate, rapuse de boala necrutatoare.

Au luat copilul si au iesit din cocioaba. Si-au privit nepoata si au vazut in ea pe fetita lor de altadata, fericita si nepasatoare.

:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:...:

Se intorcea in sfarsit acasa. Statuse inconstient mai multe saptamani la rand. Acum era la cativa metri de casa lui si ii venea sa urle de fericire. Isi iubea cu disperare nevasta si murea de nerabdare sa isi cunoasca copilul pe care nu il vazuse niciodata. Se simtea cel mai fericit barbat din lume. De acum nu va mai pleca niciodata de langa ei. Vor fi cea mai fericita familie.

Cand se apropie de casa vede in gradina flori frumoase printre balarii. Si casa era in paragina. Intra in casa si il izbeste aerul statut. Un sentiment sumbru il cuprinde. Se mai uita inca o data prin casa si gradina si il cuprinde panica. Alearga la vecinii lui, insa acestia murisera, iar noii proprietari habar nu aveau ce se intamplase cu familia lui. Simtea cum se sufoca. Ar fi vrut sa fie doar un vis. Familia lui a disparut. Sau a murit. Disperarea il ineca. Dupa ce s-a mai plimbat prin casa, dupa ce a magaiat hainele nevestei lui si ale copilului pe care nu l-a cunoscut niciodata, si-a dat seama ce va face.

Cu dragoste....

Mi se inchid ochii si nu te mai vad. Te caut in intuneric, dar nu te gasesc. Am gasit pe altcineva. Mi-a spus ca nu mai esti. Dar nu am vrut sa cred. M-am obligat sa cred ca doar m-am departat putin in timpul cautarilor. Si am continuat sa te caut. Am obosit si am luat o pauza, dar mi-am amintit de tine si am pornit sa te caut din nou. Stii ce greu este sa cauti ceva pe intuneric? Dar si mai greu este sa gasesti ceva pe intuneric! Am inceput sa te strig gandindu-ma ca ma vei auzi si vei veni spre mine. Dar nu ai venit. Mi-am dat seama ca nu te voi gasi...sau ca nu mai esti. Si m-am simtit atat de singura...si de pierduta...Inconjurata de negru...Negrul este apasator. Ma ininda si ma ineaca. Incerc sa respir. Incerc sa strig dupa ajutor. Nu pot. Intunericul m-a cuprins. Sunt parte din el. Eu sunt intunericul. Si...nu stiu...sa plec iar dupa tine? Sa te las? Nu vreau sa fiu singura. Te vreau aici, cu mine, pentru ca sunt in intuneric din cauza ta.
Dar...mai bine te las caci simt furia. Si imi este indeajuns intunericul. Nu mai am nevoie nici de tine, nici de furie, nici de iubire.
Intunericul este perfect. Mai am ramas un singur strop de venin, ramas din lumea in care noi doi am haladuit impreuna inainte. Ti-l trimit tie prin mesageri batrani pentru a-ti amari restul existentei.

Happy end...

M-am trezit de dimineata si am plecat. Am plecat sa caut sufletul. Pur si simplu. Dar nu stiu al cui suflet. Al meu? Al tau? Al nostru?! Dar m-am pierdut pe drum. Sau in drum. M-am intalnit cu altii. Si am deviat. Iar seara am ajuns acasa. Insa mi-am dat seama au trecut ani de cand plecasem. Sufletul cred ca nu ma mai asteapta. Ori sunt prea obosita sa il caut din nou. E prea tarziu. M-am dus la oglinda, dar din oglinda ma privea altcineva. Ori sunt tot eu, dar am uitat cum arat?! Mana mea nu mai recunostea trasaturile, iar ochii erau ai altcuiva. si m-am gandit sa ma culc, iar in zori sa plec in cautarea altui suflet. Dar de dimineata nu m-am mai trezit. La inceput m-am speriat. Dar dupa un timp mi-am dat seama ca este mai bine asa. Iar langa mine era sufletul...

Vom creste noi mari si vom face ce vrem noi. Dar atunci nu ne vom mai dori nimic. Si vom fi ca niste roboti setati pe moarte. Infricosati de moarte, dar indreptandu-ne cu nerabdare fix spre ea.

Totul s-a terminat si nu ramane decat o amintire, un zambet fugar, un miros bizar ce te aduce inapoi pentru o clipa. Intind mana sa te ating, dar totul dispare si ramane doar un aer incalzit de soare. Si va fi micul meu secret ca te-am revazut. Ne vom intalni peste un timp si ne vom zice ca a trecut mult timp. Dar e o minciuna. Caci te simt in fiecare zi... Chiar ieri dimineata ti-am simtit mirosul in troleu. Si desi te alung cu o incapatanare crunta, am intors capul sa te gasesc! Dar nu erai tu. Nu iti pot spune adevarul, ca te alung ca sa imi fie mie bine. Ca sa nu sufar mai tarziu, caci stiu ca ceea ce avem noi nu poate dura. SI cu cat aman, cu atat va fi mai dureros. Tu nu poti fi viitorul meu placut, perfect - da, stiu eu- dar esti trecutul meu dulce- amarui. Da, cred ca este dulce- amarui. Buh- Bye! Si trebuie sa rezist tentatiei de a te suna etc.

As mai avea o singura intrebare: "De ce, tu, lacrima, cazi ca nebuna? De ce vrei sa te prabusesti? De ce cauti alt loc? Cauti cumva alti ochi? Vrei cumva sa ma tradezi? Ei, na, nenorocito! In veci nu vei gasi alt ochi, in care sa iti gasesti pereche si fericirea. Vei ateriza pe degetele-mi uscate, pe care vei incerca sa le invadezi in zadar. Si vei ramane tot la mine. Si de voi avea eu chef, te voi aseza brutal pe maneca bluzonului si te vei usca de singuratate si disperare.

Imi plac fluturii.
Imi place sa citesc.
Cand citesc o carte buna sunt nerabdatoare sa o termin, dar mi-e frica de golul pe care mi-l lasa fiecare carte dupa ce o termin. Sunt ca moliile care se indreapta spre bec- lumina si caldura- desi de fiecare data cand il ating, mor.
Deci, sunt cea mai urata specie de om.

Nostalgie... Exista ceva ce eu numesc "good old times". Ce este? Este perioada copilariei cand nu aveam griji... Si nici dureri. Cred ca atunci existau doar placerile... Si dramele specifice copilariei.
Acum insa totul este diferit. Sunt constienta de asteptarile celorlalti, de dezamagiri etc. Si sunt plina de dureri. Mi-e dor de o ploaie de vara din copilarie. Si acum simt apa, acumulata in denivelarile fierbinte ale , pe picioarele mele micute, pline de vanatai si julituri, si stropii racoritori care aterizau pe pielea mea incinsa dupa o zi intreaga de umblat prin arsita.
As putea zice ca mi-e sete. Simt o nevoie acuta de o ploaie pe care acum deja nu o mai pot savura ca atunci.Poate e o boala... Poate m-am nascut cu o malformatie psihica a dorurilor si nemultumirilor... si o ura necontrolabila indreptata asupra timpului necrutator. Caci uneori as dori sa se opreasca iar, alteori as vrea sa o ia la fuga. Insa niciodata nu ma asculta. Dar asculta el vreodata de cineva? Suntem prea marunti pentru ca zeii sa puna in subordonarea noastra TIMPUL.

Cand imi place marea?

Asta este poza ce trebuia sa apara la postarea precedenta cu acelasi titlu.

Inca o zi.

Ma doare capul! Nu pot nici sa gandesc! Si imi vine sa vomit! Nu am chef sa te vad. Te rog, lasa-ma! Nu ma cauta acum. Ascunde-te si taci. Inchide ochii si fa-te ca nu ma mai auzi. Lasa-ma in ametelile mele si visele mele. Lasati-ma pe norul meu si nu ma mai deranjati. Sunt pe norisorul meu. Trimiteti-mi biletele, dar lasati-ma in pace!

20. 01

A cazut bomba si totul s-a schimbat, s-au inversat rolurile si eu sunt barbat. Eu te iubesc si tu ma iubesti, totu-i perfect, doar soarele-mi intra in ochi si nu te mai pot vedea. Doar te simt si te aud. Te cer si te alung.
De fapt, inca ma intreb, cu ce am gresit zeilor de nu ne lasa sa ne traim destinul. Caci pielea-mi atinsa de tine urla disperata de singuratate, iar buzele mele nu stiu a rosti decat un singur cuvant.
Iar timpului... timpului cu ce i-am gresit? Caci clipele fara tine trec cu viteza, dureroase. Iar cele petrecute alaturi de tine sunt din ce in ce mai putine in mintea mea!
Creierul... Propriul creier, cel mai mare dusman al meu!
Ma doare o masea.

Teama...

Mi-e teama! Mi-e teama de ce va fi. Mi-e teama ca voi uita ce a fost. Ca voi uita sa descopar si redescopar fericirea in lucrurile simple, ca voi uita cum se trece peste momentele grele. Mi-e teama ca va voi uita pe voi. Ca imi voi uita identitatea. Mi-e teama ca voi deveni ca voi si ca ma voi complace in situatie. Mi-e teama ca voi uita fericirea si ca tristetea nu mai imi va fi familiara. Ca voi descoperi durerea si voi spune ,,si ce daca?". Mi-e teama ca imi voi uita temerile. Ca ma voi amesteca printre voi si voi deveni ca voi!

Dupa citit 3 h Emil Cioran

Umplem golurile nedorite, hidoase cu niste cuvinte care nu fac decat sa raneasca. Uneori ucidem chiar absolutul prin ceea ce spunem doar ca sa nu tacem si tot nu ne oprim. Si ajung astfel la ideea ca mai bine nu am avea drept arme cuvintele. Sau, pur si simplu, nu am cunoaste termenul ,,arma" sau ,,razboi" ... ,,moarte", ,,iubire" si ,,Dumnezeu". Eul propriu ar fi mult mai pur! Astfel, mintea omului, subconstientul individului, ar avea parte de mult mai multa liniste si mult mai putina suferinta, necunoastere si ignoranta. Apare astfel o problema etica de a alege intre aparenta si esenta. Eu aleg ESENTA. Prefer putin si de calitate in locul reversului, al cantitatii. Dar ceilalti? Cati dintre ei aleg identitatea in locul etichetei? Cine mai este dispus sa piarda un avantaj in favoarea conservarii eului? Caci, probabil la asta se reduce sensul intregii existente umane: identitate vs. tot. Si mi-e teama ca voi ajunge si eu la fel. Sa transform timpul, o mare necunoscuta, in inamicul meu, cel care isi urla trecerea prin fata ochilor mei si eu sa incep sa alerg dupa el fara rost.
,,Totul se naste din frenetism si se distruge prin plictis" E. M. :x

Prima intrebare- primul raspuns!

Ce este timpul?
Scurgerea tacuta a unor fire de nisip. Ocolul pe care il face luna in jurul soarelui. Primul strigat al noului nascut, primul rid al omului matur. Natura care moare iarna si invie primavara. Vaporul care intra in port, soldatul care se intoarce din razboi.
Ce este timpul?
Privirea unei mame, glasul tatalui, amintirea copilariei care-ti strange inima, o fotografie ingalbenita de vreme, chipuri pe care nu le voi mai vedea vreodata.
Ce este timpul?
E avantul si regretul.
E nadejde si melancolie.

Brake free

Nu poti cere cuiva sa functioneze dupa un anume tipar al tau, caci oamenii, uneori, nu functioneaza nici dupa propriile tipare!

To be continued...

Cand imi place marea?

Imi place toamna, cand, in sfarsit, dupa o vara intreaga e goala. Atunci o poti auzi. Poti auzi valurile si vanturile. Vara, strainii te invadeaza agresiv, iti inunda gandurile. Deci, toamna e ca o revedere cu un vechi prieten.
Imi place iarna. La inceput, cand se aseaza ceata pe mare. Te simti singur pe lume, intr-o lume gri. Cand ninge si malul este alb, inundat de valurile gri. Mi-a placut enorm si cand a inghetat.
Imi place primavara, cand, dupa atata timp de frig, apar in sfarsit sa apara razele. Cald nu e. Dar e incantarea soarelui. E entuziasmul. E fericirea pura scurta, dar binevenita.
Imi place vara, cand ploua. E momentul perfect sa faci o baie in mare, sa te contopesti cu ea.
Marea este amanta perfecta. Este a tuturor, dar numai pentru ea. Noi suntem in trecere, dar ea ESTE. Ea te asteapta rabdatoare.